Exces de…dirijori_

Şi în muzică există un paradox între producţie şi “piaţa muncii”. Fireşte, dispunem de orchestre simfonice şi de teatre musicale, dar locurile ocupate de dirijori depăşesc cu mult numărul tinerilor şefi de orchestră. În fiecare an, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti lansează noi asemenea generaţii de muzicieni hiperspecializaţi sub concuderea maestrilor lor – Horia Andreescu, Cristian Brâncuşi, Petru Andriesei. Drumul studiilor se desfăşoară senin până la…concertul ambolvenţilor. Aplauzele – aşa cum au fost şi în recentul program al Orchestrei simfonice “Universitaria” - reprezintă din păcate un capăt de traseu. După absolvenţă? Fiecare va face ce poate, numai dirijat nu, căci locurile şefilor de orchestră sunt ocupate stabil pe mulţi ani, iar impresari care să le găsească spectacole sau concerte nu există. Sa revenim la întrebarea “de ce formăm dirijori ?”. Răspunsul privitor la talente nu ar fi un argument, iar procentul de cariere realizabile este minim, ţine de noroc sau ceva relaţii. Pentru o ultimă satisfacţie, le amintim acum numele, la care adăugăm câteva iluzii sau speranţe deşarte. Iată-i deci : Constantin Adrian Grigore, Vlad Agachi, Traian Constantin, Călin Lupeş, Andrei Racu, Ionuţ Pascu. Pentru ultiml dintre dirijori, Ionuţ Pascu, simbolica Simfonie a V-a de Beethoven, “a Destinului”, are ceva semnificaţii, deoarece talentatul musician este şi bariton, prim solist al Operei Naţionale Bucureşti. Dar…nu pe post de dirijor !

Grigore Constantinescu